Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Galeria LiterNet  Sageata  Pedro Inácio: Apeducte din Portugalia

20 imagini în acest album pe 2 pagini.

[Slideshow] [Login]


    | 1  | 2  |Înainte Ultima pagină


Apeductul Vilarinho din Miranda do Douro
Situaţia geografică a oraşului Miranda do Douro, care se află în vârful unui deal, nu împiedica fântânile de uz particular să aibă apă de-a lungul întregului an. Cu toate acestea, în vremuri de criză, mai ales pe timp de război, prin succesivele incursiuni ale armatei spaniole care ameninţa resursele de apă potabilă, populaţia avea nevoie de un nou sistem de alimentare cu apă.
La jumătatea sec. al XV-lea, Miranda do Douro, traversată de râurile Douro şi Fresno, a ajuns la un număr mult mai mare de locuitori. De-a lungul acelei perioade a cunoscut o dezvoltare economică şi socială rapidă, atât datorită apariţiei unor noi profesii, cât şi datorită începutului construcţiei apeductului Vilarinho.
Primul document care face referinţă la "construcţia cu jgheaburi" datează din februarie 1587, prin care se stabileşte un contract între António Anes şi Rodrigo de la Puente cu meşterul João Martins, atrăgând atenţia că va trebui folosit lut smălţuit, pentru ca apa să alunece mai bine. În acest contract, meşterul João Martins se angajează să termine lucrarea în luna iunie a aceluiaşi an, aducând astfel apă mai multă şi mai bună populaţiei.
Partea cea mai importantă şi cea mai înaltă a arcaturilor este alcătuită din şase arcade semicirculare, fără postament, puse direct pe pământ, foarte întâlnite în acest tip de construcţii din sec. al XVI-lea.

Apeductul Vilarinho din Miranda do Douro

Situaţia geografică a oraşului Miranda do Douro, care se află în vârful unui deal, nu împiedica fântânile de uz particular să aibă apă de-a lungul întregului an. Cu toate acestea, în vremuri de criză, mai ales pe timp de război, prin succesivele incursiuni ale armatei spaniole care ameninţa resursele de apă potabilă, populaţia avea nevoie de un nou sistem de alimentare cu apă.

La jumătatea sec. al XV-lea, Miranda do Douro, traversată de râurile Douro şi Fresno, a ajuns la un număr mult mai mare de locuitori. De-a lungul acelei perioade a cunoscut o dezvoltare economică şi socială rapidă, atât datorită apariţiei unor noi profesii, cât şi datorită începutului construcţiei apeductului Vilarinho.

Primul document care face referinţă la "construcţia cu jgheaburi" datează din februarie 1587, prin care se stabileşte un contract între António Anes şi Rodrigo de la Puente cu meşterul João Martins, atrăgând atenţia că va trebui folosit lut smălţuit, pentru ca apa să alunece mai bine. În acest contract, meşterul João Martins se angajează să termine lucrarea în luna iunie a aceluiaşi an, aducând astfel apă mai multă şi mai bună populaţiei.

Partea cea mai importantă şi cea mai înaltă a arcaturilor este alcătuită din şase arcade semicirculare, fără postament, puse direct pe pământ, foarte întâlnite în acest tip de construcţii din sec. al XVI-lea.
Vizite: 878.


Apeductul Vila do Conde
Povestea acestui monument este legată de Mănăstirea Santa Clara, care încă de la fondarea ei, în 1318, a avut nevoie de alimentarea regulată cu apă, pentru cei ce o locuiau. Timp de mai bine de trei secole, nenumărate eforturi şi planuri au încercat să găsească o soluţie pentru transportul de apă până la abaţie, însă din diverse motive, nu au fost duse până la capăt.Abia în 1705 a fost început lucrul pentru apeduct, în forma pe care o vedem şi astăzi, sub îndrumarea meşterilor João Rodrigues şi Domingos Moreira.Construcţia a fost rapidă şi fără costuri prea mari, datorită factorilor geologici şi umani: pe de-o parte, masa stâncoasă abundentă care se află în regiune, necesară pentru extracţia pietrelor folosite la înălţarea arcurilor; pe de altă parte, numărul mare de pietrari iscusiţi care locuiau în împrejurimi. În plus, regele Dom Pedro II, i-a scutit de militărie pe toţi tinerii care lucrau la ridicarea grandioasei construcţii, care măsoară aproximativ cinci kilometri şi 999 de arcade semicirculare.Apa a ajuns pentru prima dată la fântâna monumentală din curtea mănăstirii pe 20 octombrie 1714.Este considerat unul din cele mai elegante apeducte ale Portugaliei, după părerea multor cronicari, care i-au descris frumuseţea şi traseul.

Apeductul Vila do Conde

Povestea acestui monument este legată de Mănăstirea Santa Clara, care încă de la fondarea ei, în 1318, a avut nevoie de alimentarea regulată cu apă, pentru cei ce o locuiau. Timp de mai bine de trei secole, nenumărate eforturi şi planuri au încercat să găsească o soluţie pentru transportul de apă până la abaţie, însă din diverse motive, nu au fost duse până la capăt.
Abia în 1705 a fost început lucrul pentru apeduct, în forma pe care o vedem şi astăzi, sub îndrumarea meşterilor João Rodrigues şi Domingos Moreira.
Construcţia a fost rapidă şi fără costuri prea mari, datorită factorilor geologici şi umani: pe de-o parte, masa stâncoasă abundentă care se află în regiune, necesară pentru extracţia pietrelor folosite la înălţarea arcurilor; pe de altă parte, numărul mare de pietrari iscusiţi care locuiau în împrejurimi. În plus, regele Dom Pedro II, i-a scutit de militărie pe toţi tinerii care lucrau la ridicarea grandioasei construcţii, care măsoară aproximativ cinci kilometri şi 999 de arcade semicirculare.
Apa a ajuns pentru prima dată la fântâna monumentală din curtea mănăstirii pe 20 octombrie 1714.
Este considerat unul din cele mai elegante apeducte ale Portugaliei, după părerea multor cronicari, care i-au descris frumuseţea şi traseul.
*
Vizite: 850.

Apeductul São Sebastião, din Coimbra
A fost construit din porunca tânărului rege Dom Sebastião, în 1568, având ca scop principal alimentarea cu apă a zonei mai înalte a Coimbrei, făcând legătura între cele două coline, pe care se aflau mănăstirea Santana şi castelul.Proiectul este realizat după modelul unui apeduct roman existent şi este atribuit arhitectului italian Filipe Terzi. I se spunea pe atunci “Canalul regal” şi avea aproximativ un kilometru lungime şi douăzeci şi una de arcade.Apele izvoarelor erau adunate de pe pământurile moşiei Santa Cruz, aparţinând unor preoţi care le foloseau în regim de exclusivitate, pentru a-şi iriga mai ales câmpurile agricole fertile.S-a iscat astfel o polemică, preoţii nefiind de acord să fie deviată apa înspre noul apeduct. A fost nevoie de intervenţia regelui pentru a-i obliga pe preoţi să elibereze, pentru binele public, o mare parte din apa utilizată, şi a permite astfel continuarea lucrărilor. Apeductul a fost finalizat în 1570. Numele lucrării provine de la una din cele două sculpturi religioase, înfăţişându-l pe Sf. Sebastian, aşezate pe una din arcade. Contribuind puternic la identitatea urbană a oraşului de pe râul Mondego, apeductul îşi etalează prezenţa monumentală între o grădină în stil romantic şi cunoscutul centru universitar.
Apeductul São Sebastião, din Coimbra

A fost construit din porunca tânărului rege Dom Sebastião, în 1568, având ca scop principal alimentarea cu apă a zonei mai înalte a Coimbrei, făcând legătura între cele două coline, pe care se aflau mănăstirea Santana şi castelul.
Proiectul este realizat după modelul unui apeduct roman existent şi este atribuit arhitectului italian Filipe Terzi. I se spunea pe atunci “Canalul regal” şi avea aproximativ un kilometru lungime şi douăzeci şi una de arcade.
Apele izvoarelor erau adunate de pe pământurile moşiei Santa Cruz, aparţinând unor preoţi care le foloseau în regim de exclusivitate, pentru a-şi iriga mai ales câmpurile agricole fertile.
S-a iscat astfel o polemică, preoţii nefiind de acord să fie deviată apa înspre noul apeduct. A fost nevoie de intervenţia regelui pentru a-i obliga pe preoţi să elibereze, pentru binele public, o mare parte din apa utilizată, şi a permite astfel continuarea lucrărilor. Apeductul a fost finalizat în 1570. Numele lucrării provine de la una din cele două sculpturi religioase, înfăţişându-l pe Sf. Sebastian, aşezate pe una din arcade. Contribuind puternic la identitatea urbană a oraşului de pe râul Mondego, apeductul îşi etalează prezenţa monumentală între o grădină în stil romantic şi cunoscutul centru universitar.
Vizite: 932.



 Apeductul roman din Conímbriga
Dintre apeductele romane existente în Portugalia, apeductul din Conímbriga, construit în sec. I d.C, este cel mai cunoscut.Deşi mare parte este în ruine, se poate vedea cum a fost proiectat şi cum funcţiona. Cu o lungime de peste 3 kilometri, apeductul este subteran aproape în întregime şi a fost construit pe un zid foarte solid. La intrarea în Conímbriga iese la suprafaţă pe o întindere de 170 de metri, în arcade.Este un complex de băi termale publice, unul din cele mai mari monumente construite în această metropolă romană, inspirat din arhitectura imperială a arhitectului preferat al lui Traian, Apolodor din Damasc. Băile au fost folosite până în secolul al V-lea, chiar şi după invaziile barbare din Peninsula Iberică. Din acest important sistem hidraulic a rămas doar o arcadă, care se desprindea din zidul cetăţii romane şi se închidea pe acoperişul unei locuinţe.Apeductul din Conímbriga, unul din nenumăratele vestigii ale prezenţei romane pe teritoriul care este azi Portugalia continentală, este o referinţă indispensabilă pentru cunoaşterea şi înţelegerea uneia din cele mai însemnate civilizaţii care au populat teritoriile lusitane.
Apeductul roman din Conímbriga

Dintre apeductele romane existente în Portugalia, apeductul din Conímbriga, construit în sec. I d.C, este cel mai cunoscut.
Deşi mare parte este în ruine, se poate vedea cum a fost proiectat şi cum funcţiona. Cu o lungime de peste 3 kilometri, apeductul este subteran aproape în întregime şi a fost construit pe un zid foarte solid. La intrarea în Conímbriga iese la suprafaţă pe o întindere de 170 de metri, în arcade.
Este un complex de băi termale publice, unul din cele mai mari monumente construite în această metropolă romană, inspirat din arhitectura imperială a arhitectului preferat al lui Traian, Apolodor din Damasc. Băile au fost folosite până în secolul al V-lea, chiar şi după invaziile barbare din Peninsula Iberică.
Din acest important sistem hidraulic a rămas doar o arcadă, care se desprindea din zidul cetăţii romane şi se închidea pe acoperişul unei locuinţe.
Apeductul din Conímbriga, unul din nenumăratele vestigii ale prezenţei romane pe teritoriul care este azi Portugalia continentală, este o referinţă indispensabilă pentru cunoaşterea şi înţelegerea uneia din cele mai însemnate civilizaţii care au populat teritoriile lusitane.


*
Vizite: 1200.

Apeductul din Louriçal, Pombal
Povestea acestui apeduct se leagă de domnia regelui João al V-lea şi de surorile clarise, întrucât monarhul a autorizat construcţia lui pentru a consolida alimentarea cu apă a Mănăstirii Santíssimo Sacramento, fondată în 1709 în comuna Louriçal, din judeţul Pombal.Apa furnizată de apeduct le era de folos călugăriţelor nu numai în treburile lor zilnicei, dar a contribuit şi la dezvoltarea durabilă a mănăstirii, prin producţia de conserve şi de dulciuri.Responsabilitatea apeductului din Louriçal i-a revenit preotului Manuel Pereira, specialist în studii şi proiectări arhitecturale. Regele Mărinimos, cum era denumit João al V-lea avea mare încredere în el şi îi lăsase în grijă coordonarea lucrărilor, cărora le-a apreciat executarea şi precizia tehnică.Arcadele apeductului, de aproximativ 350 de metri lungime sunt compuse din 37 de arcuri din zid şi întărituri de cărămidă şi s-au păstrat încă în starea originală aproape în întregime.În prezent numai ultima parte a apeductului, cea din oraş, a fost restaurată şi consolidată. Ultimele arcade au fost integrate în cadrul unor locuinţe, ceea ce conferă monumentului un specific în arhitectura oraşului şi în evoluţia sa istorică.
Apeductul din Louriçal, Pombal

Povestea acestui apeduct se leagă de domnia regelui João al V-lea şi de surorile clarise, întrucât monarhul a autorizat construcţia lui pentru a consolida alimentarea cu apă a Mănăstirii Santíssimo Sacramento, fondată în 1709 în comuna Louriçal, din judeţul Pombal.
Apa furnizată de apeduct le era de folos călugăriţelor nu numai în treburile lor zilnicei, dar a contribuit şi la dezvoltarea durabilă a mănăstirii, prin producţia de conserve şi de dulciuri.
Responsabilitatea apeductului din Louriçal i-a revenit preotului Manuel Pereira, specialist în studii şi proiectări arhitecturale. Regele Mărinimos, cum era denumit João al V-lea avea mare încredere în el şi îi lăsase în grijă coordonarea lucrărilor, cărora le-a apreciat executarea şi precizia tehnică.
Arcadele apeductului, de aproximativ 350 de metri lungime sunt compuse din 37 de arcuri din zid şi întărituri de cărămidă şi s-au păstrat încă în starea originală aproape în întregime.
În prezent numai ultima parte a apeductului, cea din oraş, a fost restaurată şi consolidată. Ultimele arcade au fost integrate în cadrul unor locuinţe, ceea ce conferă monumentului un specific în arhitectura oraşului şi în evoluţia sa istorică.
*
Vizite: 1087.

Apeductul din Pegões Altos, Tomar
O lucrare începută în vremea domniei regelui Filipe I al Portugaliei, apeductul a fost construit pentru a alimenta cu apă mănăstirea Ordinului lui Hristos, pornind de la patru izvoare dispersate.Proiectul pentru construcţie poartă semnătura lui Filipe Terzi, arhitectul italian care s-a remarcat prin diverse lucrări de inginerie hidraulică ridicate în întregul regat.În 1581, pentru a rezolva problema lipsei de apă din regiune, faimosul arhitect a documentat la cererea regelui un studiu de alimentare cu apă a mănăstirii din Tomar. Deşi Ordinul lui Hristos avea tot interesul să rezolve această problemă şi se oferise să suporte costurile pentru o parte din construcţia apeductului, abia în 1593 a fost începute lucrările. Apa avea să ajungă prin apeductul din Tomar până la spălătorul din dormitorul mănăstirii abia 24 de ani mai târziu, în 1617.Se spune că lucrarea cu 180 de arcade a fost inspirată de apeductul roman din Segovia. Traversând dealuri şi văi, apeductul cu o lungime de şase kilometri, prezintă pe alocuri o structură interesantă cu două rânduri suprapuse. Monumentul este foarte solid şi are o deosebită compoziţie artistică, ajungând până la 30 de metri înălţime.Clasificat drept Monument Naţional, apeductul din Pegões Altos este unul din cele mai elegante exemplare din Portugalia. Prezenţa lui în peisaj şi specificul arhitectonic îl transformă într-un adevărat “templar” al apei.
Apeductul din Pegões Altos, Tomar

O lucrare începută în vremea domniei regelui Filipe I al Portugaliei, apeductul a fost construit pentru a alimenta cu apă mănăstirea Ordinului lui Hristos, pornind de la patru izvoare dispersate.
Proiectul pentru construcţie poartă semnătura lui Filipe Terzi, arhitectul italian care s-a remarcat prin diverse lucrări de inginerie hidraulică ridicate în întregul regat.
În 1581, pentru a rezolva problema lipsei de apă din regiune, faimosul arhitect a documentat la cererea regelui un studiu de alimentare cu apă a mănăstirii din Tomar. Deşi Ordinul lui Hristos avea tot interesul să rezolve această problemă şi se oferise să suporte costurile pentru o parte din construcţia apeductului, abia în 1593 a fost începute lucrările. Apa avea să ajungă prin apeductul din Tomar până la spălătorul din dormitorul mănăstirii abia 24 de ani mai târziu, în 1617.
Se spune că lucrarea cu 180 de arcade a fost inspirată de apeductul roman din Segovia. Traversând dealuri şi văi, apeductul cu o lungime de şase kilometri, prezintă pe alocuri o structură interesantă cu două rânduri suprapuse. Monumentul este foarte solid şi are o deosebită compoziţie artistică, ajungând până la 30 de metri înălţime.
Clasificat drept Monument Naţional, apeductul din Pegões Altos este unul din cele mai elegante exemplare din Portugalia. Prezenţa lui în peisaj şi specificul arhitectonic îl transformă într-un adevărat “templar” al apei.

*
Vizite: 1455.



Apeductul din Alviela Pentru a veni în ajutorul alimentării cu apă a capitalei portugheze, Compania Apelor Lisabonei, responsabilă pe atunci, a demarat construcţia apeductului din Alviela. Lucrările începute în 1871 au luat sfârşit abia în 1880, an în care apa a ajuns în rezervorul Barbadinhos. Acesta a fost şi locul unde marele apeduct, de 114 kilometri lungime, a fost inaugurat oficial în prezenţa a numeroşi invitaţi, printre care regele Dom Luís I şi tatăl său, regele consort, Dom Fernando al II-lea.Noul sistem de alimentare cu apă a adus un plus de 30 de mii de metri cubi pe zi, ceea ce a fost decisiv pentru dezvoltarea urbană a capitalei, atât la nivel de distribuţie prin ţevi de fier, cât şi la cel de alimentar de la domiciliu, reordonând astfel obiceiurile de consum ale lisabonezilor.Transportată gravitaţional, apa ajunsă la rezervorul Barbadinhos era pompată către zonele cele mai înalte ale oraşului. Apa urca prin intermediul unor maşini cu aburi, care au funcţionat fără întrerupere până în 1928. Au fost înlocuite de o centrală elevatoare electrică, încă funcţională.Apeductul din Alviela este cel mai mare apeduct din Portugalia şi cel mai vechi încă în funcţiune.
Apeductul din Alviela
Pentru a veni în ajutorul alimentării cu apă a capitalei portugheze, Compania Apelor Lisabonei, responsabilă pe atunci, a demarat construcţia apeductului din Alviela. Lucrările începute în 1871 au luat sfârşit abia în 1880, an în care apa a ajuns în rezervorul Barbadinhos. Acesta a fost şi locul unde marele apeduct, de 114 kilometri lungime, a fost inaugurat oficial în prezenţa a numeroşi invitaţi, printre care regele Dom Luís I şi tatăl său, regele consort, Dom Fernando al II-lea.
Noul sistem de alimentare cu apă a adus un plus de 30 de mii de metri cubi pe zi, ceea ce a fost decisiv pentru dezvoltarea urbană a capitalei, atât la nivel de distribuţie prin ţevi de fier, cât şi la cel de alimentar de la domiciliu, reordonând astfel obiceiurile de consum ale lisabonezilor.
Transportată gravitaţional, apa ajunsă la rezervorul Barbadinhos era pompată către zonele cele mai înalte ale oraşului. Apa urca prin intermediul unor maşini cu aburi, care au funcţionat fără întrerupere până în 1928. Au fost înlocuite de o centrală elevatoare electrică, încă funcţională.
Apeductul din Alviela este cel mai mare apeduct din Portugalia şi cel mai vechi încă în funcţiune.
Vizite: 852.

Apeductul din Usseira, ÓbidosPână la construcţia apeductului din Óbidos populaţia se confrunta cu nenumărate probleme din cauza lipsei de apă. Alimentarea se făcea de la o singură fântână publică. În timpul secetei, când rezervele de apă nu erau suficiente, locuitorii trebuiau să se deplaseze pe o distanţă de mai bine de doi kilometri, ceea ce “pentru cinstea femeilor care mergeau pe acel drum nu se cuvenea şi era periculos”.Pentru a pune capăt acestei dificultăţi, locuitorii din Óbidos au apelat la Doamna Oraşului, Regina Dona Catarina de Austria, soţia regelui Dom João al III-lea, cu propunerea de a sprijini financiar lucrările apeductului, motivând că resursele oraşului nu ar fi putut face faţă unor asemenea costuri.În 1573, printr-o înţelegere între reprezentanţii reginei şi primăria din Óbidos, s-a stabilit construcţia apeductului şi a unei fântâni publice, pe cheltuiala reginei. În schimb, suverana avea să primească pământuri şi respectivele chirii.Apele izvoarelor care alimentau apeductul, localizate în Usseira, erau abundente şi de calitate excelentă. Canalul de aproximativ şase kilometri, dintre care trei subterani, ajungea în Óbidos prin arcade susţinute de stâlpi dreptunghiulari. Apeductul din Óbidos, clasificat drept Monument Naţional din 1951 constituie, alături de cetate, unul din vestigiile patrimoniale cele mai semnificative ale populaţiei. Este o prezenţă remarcabilă alături de drumul naţional, care îl separă de partea veche a oraşului din cetate, unul din cele mai frumoase din Portugalia.
Apeductul din Usseira, Óbidos
Până la construcţia apeductului din Óbidos populaţia se confrunta cu nenumărate probleme din cauza lipsei de apă. Alimentarea se făcea de la o singură fântână publică. În timpul secetei, când rezervele de apă nu erau suficiente, locuitorii trebuiau să se deplaseze pe o distanţă de mai bine de doi kilometri, ceea ce “pentru cinstea femeilor care mergeau pe acel drum nu se cuvenea şi era periculos”.
Pentru a pune capăt acestei dificultăţi, locuitorii din Óbidos au apelat la Doamna Oraşului, Regina Dona Catarina de Austria, soţia regelui Dom João al III-lea, cu propunerea de a sprijini financiar lucrările apeductului, motivând că resursele oraşului nu ar fi putut face faţă unor asemenea costuri.
În 1573, printr-o înţelegere între reprezentanţii reginei şi primăria din Óbidos, s-a stabilit construcţia apeductului şi a unei fântâni publice, pe cheltuiala reginei. În schimb, suverana avea să primească pământuri şi respectivele chirii.
Apele izvoarelor care alimentau apeductul, localizate în Usseira, erau abundente şi de calitate excelentă. Canalul de aproximativ şase kilometri, dintre care trei subterani, ajungea în Óbidos prin arcade susţinute de stâlpi dreptunghiulari.
Apeductul din Óbidos, clasificat drept Monument Naţional din 1951 constituie, alături de cetate, unul din vestigiile patrimoniale cele mai semnificative ale populaţiei. Este o prezenţă remarcabilă alături de drumul naţional, care îl separă de partea veche a oraşului din cetate, unul din cele mai frumoase din Portugalia.
Vizite: 1028.

Apeductul din Torres Vedras Cel mai vechi document care face referinţă la această lucrare hidraulică datează din 1561 şi menţionează că este vorba de o lucrare de demult făcută cu mari cheltuieli din banii publici, destinată alimentării cu apă a locuitorilor din Torres Vedras.Apeductul parcurge aproximativ doi kilometri de la izvor până la fântâna publică. Apa era adusă pe sub cerul liber, prin subteran şi, în zona de pantă, printr-o dispunere interesantă de arcade semicirculare care susţin un alt şir de arcade mai înguste.De-a lungul timpului, apeductul a trecut prin diferite lucrări de restaurare. Primul proiect de reconstrucţie datează din 1613, când a fost chemat un "controlor de ape" pentru a examina apa izvorului. De la acea dată, primăria a fost autorizată să colecteze un impozit populaţiei pentru a finanţa lucrările.La sfârşitul secolului al XVIII-lea, o parte din apa transportată a fost deviată în aval pentru a ajunge la noua fântână construită în piaţa municipiului, unde se află o inscripţie care menţionează că: "În vremea domniei Regelui Dom José, Tată al Patriei, pentru bunăstarea poporului a pus Dregătorul regiunii să se ridice această fântână pe cheltuiala publică în anul 1776."Apeductul şi-a câştigat admiraţia locuitorilor şi a vizitatorilor oraşului, fiind unul din monumentele istorice cu cea mai mare însemnătate din Torres Vedras.
Apeductul din Torres Vedras
Cel mai vechi document care face referinţă la această lucrare hidraulică datează din 1561 şi menţionează că este vorba de o lucrare de demult făcută cu mari cheltuieli din banii publici, destinată alimentării cu apă a locuitorilor din Torres Vedras.
Apeductul parcurge aproximativ doi kilometri de la izvor până la fântâna publică. Apa era adusă pe sub cerul liber, prin subteran şi, în zona de pantă, printr-o dispunere interesantă de arcade semicirculare care susţin un alt şir de arcade mai înguste.
De-a lungul timpului, apeductul a trecut prin diferite lucrări de restaurare. Primul proiect de reconstrucţie datează din 1613, când a fost chemat un "controlor de ape" pentru a examina apa izvorului. De la acea dată, primăria a fost autorizată să colecteze un impozit populaţiei pentru a finanţa lucrările.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, o parte din apa transportată a fost deviată în aval pentru a ajunge la noua fântână construită în piaţa municipiului, unde se află o inscripţie care menţionează că: "În vremea domniei Regelui Dom José, Tată al Patriei, pentru bunăstarea poporului a pus Dregătorul regiunii să se ridice această fântână pe cheltuiala publică în anul 1776."
Apeductul şi-a câştigat admiraţia locuitorilor şi a vizitatorilor oraşului, fiind unul din monumentele istorice cu cea mai mare însemnătate din Torres Vedras.
*
Vizite: 891.



Apeductul din Jardim do Cerco, MafraJardim do Cerco, înfiinţat de Dom João al V-lea în 1718, este domeniul care se întinde pe opt hectare între Palatul-Mănăstire Mafra şi Pădurea Mafra.Apa folosită în acest minunat spaţiu verde provenea de la 32 de surse de suprafaţă din pădurea regală, integrate într-un sistem hidraulic complex, prin care se aproviziona gravitaţional, de-a lungul unei canalizări de 5402 metri, atât mănăstirea, cât şi un lac de piatră de formă elipsoidală, denumit “bazinul mare”.Pornind de la acest lac, o parte din apă era transferată către un puţ de 13 metri adâncime, unde era ridicată de căuşele unei mori de apă, adăpostite sub un acoperiş.Apeductul, lung de aproximativ 50 de metri, primea apa de la moară şi o purta până la un bazin folosit pentru a regulariza distribuţia apei către alte structuri hidraulice din grădină. Jocurile de apă au fost inspirate de cele de la Versailles.Zona de pădure şi cea de grădină, spaţii cu adevărat baroce, sunt întreţinute prin vechile sisteme hidraulice restaurate, care au permis din nou funcţionarea morii şi a apeductului. Revitalizarea acestor lucrări sporeşte astfel valoarea patrimonială a grădinii şi ne îngăduie să retrăim vremurile în care familia regală portugheză se recrea la Mafra, un loc privilegiat de odihnă şi pentru călugării care au locuit mănăstirea până în 1834.
Apeductul din Jardim do Cerco, Mafra
Jardim do Cerco, înfiinţat de Dom João al V-lea în 1718, este domeniul care se întinde pe opt hectare între Palatul-Mănăstire Mafra şi Pădurea Mafra.
Apa folosită în acest minunat spaţiu verde provenea de la 32 de surse de suprafaţă din pădurea regală, integrate într-un sistem hidraulic complex, prin care se aproviziona gravitaţional, de-a lungul unei canalizări de 5402 metri, atât mănăstirea, cât şi un lac de piatră de formă elipsoidală, denumit “bazinul mare”.
Pornind de la acest lac, o parte din apă era transferată către un puţ de 13 metri adâncime, unde era ridicată de căuşele unei mori de apă, adăpostite sub un acoperiş.
Apeductul, lung de aproximativ 50 de metri, primea apa de la moară şi o purta până la un bazin folosit pentru a regulariza distribuţia apei către alte structuri hidraulice din grădină. Jocurile de apă au fost inspirate de cele de la Versailles.
Zona de pădure şi cea de grădină, spaţii cu adevărat baroce, sunt întreţinute prin vechile sisteme hidraulice restaurate, care au permis din nou funcţionarea morii şi a apeductului.
Revitalizarea acestor lucrări sporeşte astfel valoarea patrimonială a grădinii şi ne îngăduie să retrăim vremurile în care familia regală portugheză se recrea la Mafra, un loc privilegiat de odihnă şi pentru călugării care au locuit mănăstirea până în 1834.
*
Vizite: 973.

Apeductul din Santo Antão do Tojal, LouresÎn Loures se află moşia care a servit drept reşedinţă de vară pentru arhiepiscopii Lisabonei, încă de la jumătatea secolului al XVI-lea.Palatul Arhiepiscopilor, cum era denumit, a trecut prin importante transformări începând cu 1728, din dorinţa patriarhului Lisabonei, Dom Tomás de Almeida.La ordinele lui, António Canevari a coordonat construcţia Apeductului din Santo Antão do Tojal, pe care l-a încheiat în 1730.Arhitectul italian fusese adus de Dom João al V-lea pentru execuţia mai multor lucrări hidraulice importante în regat. Întrucât dovedi multă pricepere la construcţia acestui apeduct, Regele Mărinimos l-a invitat câteva luni mai târziu să înceapă proiectele pentru construcţia maiestuosului apeduct Aguas Livres.Apeductul din Tojal era menit să alimenteze palatul şi să satisfacă cerinţele agricole şi ale grădinii. Cu toate acestea, pentru a furniza apă populaţiei locale, s-a construit din porunca aceluiaşi arhiepiscop, o fântână publică, edificată în stil baroc, tot cu semnătura lui Canevari. Poartă stilul arhitectural joanin, şi de aceea este din cele mai importante construcţii de acest fel din Portugalia.Apeductul traversează peisajul bucolic, apoi se confruntă cu inevitabila dezvoltare urbană acumulată până în prezent. Prin succesiunea ritmică a arcurilor semicirculare aşezate pe stâlpi fortificaţi îşi afirmă o puternică identitate, fiind de asemenea unul din simbolurile municipiului Loures.
Apeductul din Santo Antão do Tojal, Loures
În Loures se află moşia care a servit drept reşedinţă de vară pentru arhiepiscopii Lisabonei, încă de la jumătatea secolului al XVI-lea.
Palatul Arhiepiscopilor, cum era denumit, a trecut prin importante transformări începând cu 1728, din dorinţa patriarhului Lisabonei, Dom Tomás de Almeida.
La ordinele lui, António Canevari a coordonat construcţia Apeductului din Santo Antão do Tojal, pe care l-a încheiat în 1730.
Arhitectul italian fusese adus de Dom João al V-lea pentru execuţia mai multor lucrări hidraulice importante în regat. Întrucât dovedi multă pricepere la construcţia acestui apeduct, Regele Mărinimos l-a invitat câteva luni mai târziu să înceapă proiectele pentru construcţia maiestuosului apeduct Aguas Livres.
Apeductul din Tojal era menit să alimenteze palatul şi să satisfacă cerinţele agricole şi ale grădinii. Cu toate acestea, pentru a furniza apă populaţiei locale, s-a construit din porunca aceluiaşi arhiepiscop, o fântână publică, edificată în stil baroc, tot cu semnătura lui Canevari. Poartă stilul arhitectural joanin, şi de aceea este din cele mai importante construcţii de acest fel din Portugalia.
Apeductul traversează peisajul bucolic, apoi se confruntă cu inevitabila dezvoltare urbană acumulată până în prezent. Prin succesiunea ritmică a arcurilor semicirculare aşezate pe stâlpi fortificaţi îşi afirmă o puternică identitate, fiind de asemenea unul din simbolurile municipiului Loures.
*
Vizite: 829.

Apeductul Águas Livres din LisabonaPână la construcţia apeductului din Lisabona, alimentarea cu apă a oraşului se făcea aproape exclusiv prin fântânile medievale de la poalele cartierului Alfama. Însă acestea erau puţine şi nu făceau faţă populaţiei, în plus, trebuia să garanteze nu numai rezervele de apă pentru ambarcaţiunile care plecau pe mare, ci şi să completeze resursele pentru incendiile care izbucneau ocazional prin oraş.Au existat multe studii şi proiecte înainte de Águas Livres, dar toate au fost abandonate pe parcurs. Primul dintre ele datează din 1571, când a fost propus un apeduct care să urmeze traseul celui construit de romani. Apoi, în 1619, banii alocaţi de Senatul Municipal construcţiei, au fost folosiţi pentru primirea vizitei regelui Filipe al II-lea al Portugaliei. Au existat şi tentative ulterioare, însă niciuna concretizată.Abia în 1729 s-a propus din nou construcţia unui sistem regulat pentru transportul cu apă pentru capitala regatului, iar în 1731 au început lucrările, sub îndrumarea arhitectului italian Antonio Canevari. Finalizarea însă a fost responsabilitatea unor militari portughezi. Sergentul-major Custódio Vieira a proiectat faimoasa şi impunătoarea porţiune care trece peste Valea Alcântara. A fost porţiunea cu cea mai dificilă construcţie, din cauza înălţimii arcadelor. De menţionat că include şi cea mai înaltă arcadă de piatră din lume, de 65 de metri şi largă de 29.Apa trecea apoi peste Arcul Amoreiras şi apoi era distribuită prin galerii subterane şi fântâni monumentale, ajungând la rezervorul terminal Mãe d’Agua. Atât rezervorul, cât şi Arcul, au fost construite de arhitectul ungur Carlos Mardel.Înfăptuit cu costuri exorbitante, apeductul din Lisabona a devenit o paradigmă a grandorii şi a cutezanţei, fiind considerat din perspectiva ingineriei hidraulice cea mai imoprtantă lucrare realizată în Portugalia şi una din cele mai însemnate din toate timpurile la nivel mondial.Devenit unul din monumentele distinctive ale Lisabonei, Apeductul Lisabonei adună peste 58 de kilometri şi este clasificat drept Monument Naţional.
Apeductul Águas Livres din Lisabona
Până la construcţia apeductului din Lisabona, alimentarea cu apă a oraşului se făcea aproape exclusiv prin fântânile medievale de la poalele cartierului Alfama. Însă acestea erau puţine şi nu făceau faţă populaţiei, în plus, trebuia să garanteze nu numai rezervele de apă pentru ambarcaţiunile care plecau pe mare, ci şi să completeze resursele pentru incendiile care izbucneau ocazional prin oraş.
Au existat multe studii şi proiecte înainte de Águas Livres, dar toate au fost abandonate pe parcurs. Primul dintre ele datează din 1571, când a fost propus un apeduct care să urmeze traseul celui construit de romani. Apoi, în 1619, banii alocaţi de Senatul Municipal construcţiei, au fost folosiţi pentru primirea vizitei regelui Filipe al II-lea al Portugaliei. Au existat şi tentative ulterioare, însă niciuna concretizată.
Abia în 1729 s-a propus din nou construcţia unui sistem regulat pentru transportul cu apă pentru capitala regatului, iar în 1731 au început lucrările, sub îndrumarea arhitectului italian Antonio Canevari. Finalizarea însă a fost responsabilitatea unor militari portughezi. Sergentul-major Custódio Vieira a proiectat faimoasa şi impunătoarea porţiune care trece peste Valea Alcântara. A fost porţiunea cu cea mai dificilă construcţie, din cauza înălţimii arcadelor. De menţionat că include şi cea mai înaltă arcadă de piatră din lume, de 65 de metri şi largă de 29.
Apa trecea apoi peste Arcul Amoreiras şi apoi era distribuită prin galerii subterane şi fântâni monumentale, ajungând la rezervorul terminal Mãe d’Agua. Atât rezervorul, cât şi Arcul, au fost construite de arhitectul ungur Carlos Mardel.
Înfăptuit cu costuri exorbitante, apeductul din Lisabona a devenit o paradigmă a grandorii şi a cutezanţei, fiind considerat din perspectiva ingineriei hidraulice cea mai imoprtantă lucrare realizată în Portugalia şi una din cele mai însemnate din toate timpurile la nivel mondial.
Devenit unul din monumentele distinctive ale Lisabonei, Apeductul Lisabonei adună peste 58 de kilometri şi este clasificat drept Monument Naţional.
*
Vizite: 1280.



* Comments available for this item.

    | 1  | 2  |Înainte Ultima pagină

Powered by Gallery v1

CITIŢI-NE PE FACEBOOK




PUBLICITATE

Spacer Spacer