Joi, 22 mai 2008, de la ora 18, la Institutul Cultural Român (Bucureşti, Aleea Alexandru nr. 38) a avut loc vernisajul expoziţiei de fotografie Bucureşti, dragostea mea de Ioan Meltzer. Expoziţia va fi deschisă în perioada 22 mai - 22 iunie 2008. Mai multe amănunte pe situl ICR.

Nu-mi place Bucureştiul.

Nu-mi place praful din Bucureşti care se lipeşte de pielea transpirată şi care-ţi intră-n ochi, nu-mi plac maşinile parcate pe trecerea de pietoni. Nu-mi plac şoferii care, disperaţi de trafic claxonează-n disperare, nu-mi plac câinii vagabonzi, nu-mi plac noile borduri, nu-mi place asfaltul proaspăt turnat şi deja crăpat. Nu-mi place mirosul de sudoare din autobuz, nu-mi plac blocurile scorojite, nu-mi plac gunoaiele aruncate de pe geamul maşinii, nu-mi place tipul care, văzându-mă cu aparatul de fotografiat atârnat de gât, mă roagă respectuos să fotografiez îngerii mănăstirii Caşin. Nu, nu-mi place Bucureştiul...

Ce pot face? Trăiesc în Bucureşti. Să suport tăcut neplăcerile? Să fac ce-mi place? Poate asta ar fi soluţia.

Mi-am luat aparatul, am pus film şi hai să fotografiez ce nu-mi place. Îl pun la ochi şi surpriză! O rază de lumină! O frumoasă domnişoară se plimbă pe un pavaj! O umbră! Un moşneag într-o galerie de artă! Un joc de lumini pe o faţadă... La un moment dat, parcă Bucureştiul îmi şoptea: Vezi că se poate! Îţi place ce vezi? Da! Îmi place! Momente de graţie... Asta îmi oferă Bucureştiul prin aparatul de fotografiat. Cât timp să fie? Câteva declanşări, o fracţiune de secundă din viaţa lui. E suficient. Acum iubesc Bucureştiul... în felul meu.

Paris, mon amour - clişeu.

Cum o fi Bucureşti, dragostea mea?

(Ioan Meltzer)

Am putea crede că fotografia este arta care descrie realitatea cel mai fidel. Ce altceva se poate imprima pe retina aparatului decât ceea ce există material, palpabil, cunoscut?

Julia neagă cu seninătate şi sensibilitate aceste afirmaţii. Ochiul ei magic deschide alte lumi, fixează momente nedezvăluite, inventează secundele ascunse trecerii noastre, prea grăbit, prin lume. Poate acesta este şi scopul lumilor ei să ne determine să ne oprim, să privim, să căutăm în banalul din jur lucrurile care fac totuşi minunată această realitate sau, cine ştie, totuşi, lumile ei nu există cu adevărat şi atunci fotografia Juliei este o fereastră întredeschisă spre imaginar.

Nu-mi amintesc când a ajuns Iepurele la mine, cert e că au trecut mulţi ani de atunci, poate 18 sau 20. Nu mai ştiu cum îl chema, însă n-am uitat zgomotul inconfundabil de morcovi ronţăiţi, care intra în mine când îmi lipeam urechea de capul lui, pe balcon, acolo unde îi era culcuşul, într-o cutie de carton plină de foi de salată umedă, smocuri de iarbă ruptă din faţa blocului, cotoare de varză, căcăreze mici, negre, şi bucăţi de pâine uscată.

Citeşte întreaga poveste a Iepurelui aici.